La grădina zoologică

iticii din Oraşul Florilor nu-şi făcuseră încă grădina lor zoologică, aşa că nici Habarnam, nici tovarăşii lui de drum nu avuseseră prilejul să vadă o asemenea grădină. Îşi închipuiseră întotdeauna cuştile fiarelor ca pe nişte cufere uriaşe şi posomorite cu toţi pereţii din sirmă. În locul unor astfel de cuşti găsiră însă nişte căsuţe plăcute la înfăţişare, înconjurate de verdeaţă şi flori. Acoperişurile lor erau vopsite în culori vesele, iar dintre cei patru pereţi cel din faţă era de sirmă, pentru ca piticii vizitatori să poată vedea bine fiarele dinăuntru. Pe lingă cuşti, mai întîlneai prin grădina zoologică lacuri şi bazine în care trăiau tot soiul de păsări înotătoare, ba chiar asemenea animale de apă ca balenele şi hipopotamii. Pentru păsările zburătoare erau agăţate din loc în loc colivii spaţioase din plase de sirmă. Iar păunii şi curcile, care nu se pricep nici să zboare, nici să înoate, se plimbau în voie prin grădină încotro aveau plăcere. Drept în mijlocul grădinii zoologice se înălţa un munte artificial, pe stîncile căruia oile şi caprele se căţărau toată ziua.

Cum se văzu în grădina zoologică, Habarnam începu să fie cu ochii în patru la animale, căutînd să-l descopere printre ele pe Foicel cu chip de măgar. De-abia aştepta să-l găsească şi să-l prefacă iarăşi în pitic ca să-i dea odată pace conştiinţa, să nu-l mai mustre atîtă. Nici Bumbiţa nu-şi putea lua ochii de la animalele sălbatice şi nu mai înceta să li admire. Inima ei era tare bună, de aceea ofta la tot pasul şi spunea:

— Vai de voi, sărăcuţele! De ce oare v-au închis în cuşti? V-o fi şi vouă poftă să vă mai plimbaţi o lecuţă.

În schimb Împestriţatu nu se minuna de nimic, după cum ştiţi că îi era obiceiul, ci doar căuta să se ţină cît mai departe de cuşti.

— Uite lupul! rosti el cînd trecură pe lîngă lup. Închipuieşte-ţi, ce mare grozăvie! Nu-i decît un căţel mai mare.

Iar cînd fură în dreptul tigrului zise:

— Şi ăsta parcă ce-i decît un pisoi mai lung? Nu văd de ce mi-ar fi frică de el.

— Atunci apropie-te de cuşcă, dacă te lauzi că ai atîta curaj, rîse Habarnam.

— Păi, de aproape nu prea văd bine. Sînt prezbit, răspunse Împestriţatu.

Nu departe de cuşca tigrului era un chioşc cu răcoritoare. Chioşcul nu avea vînzător, dar oricine dorea să se răcorească se ducea acolo, apăsa pe un buton şi îşi umplea automat paharul. Observînd asta, Împestriţatu zise că şi lui i s-a făcut tare cald şi că are poftă să bea nişte sirop.

— Foarte bine, îl aprobă Habarnam. Am putea să încercăm cu toţii.

Fără să mai stea pe gînduri, se apropiară toţi trei de chioşc; şi de-abia atunci băgară de seamă că pe tejghea era înşirat un rînd întreg de robinete, cu cîte un butonaş.

— Pe care dintre butonaşe să apăs? întrebă Împestriţatu nedumerit.

— Ei, apasă şi tu la vişina ceea, îl sfătui Habarnam.

Împestriţatu apăsă pe butonul sub care era desenată o vişină coaptă şi dintr-o dată, prin deschizătura rotundă din josul robinetului, ieşi un pahar care, cît ai clipi, se umplu cu licoarea trandafirie a siropului de vişine. După ce bău cu poftă pînă la fund, Împestriţatu puse înapoi paharul,care dispăru ca prin farmec, alunecînd în deschizătura de sub robinet.

— Poftim - se supără Împestriţatu - şi eu voiam să beau încă un păhărel.

— N-ai decît să mai apeşi o dată, zise Bumbiţa.

Atunci, Împestriţatu apăsă pe butonul sub care era desenată o portocală, şi paharul apăru din nou pe tejghea, umplîndu-se cu o băutură parfumată care nu era altceva decît sirop din zeamă de portocală. Împestriţatu dădu pe gît şi acest pahar.

— Dacă-i pe-aşa - zise el - hai să mai apăs şi pe butonul sub care se vede o lămîie.

— Atunci, eu apăs colo, la coacăză, zise Habarnam.

— Şi eu dincolo, la fragi, se hotărî Bumbiţa.

Se apucară cu toţii să apese pe toate butoanele şi băură cîteşitrei pe săturate. În cele din urmă, Împestriţatu, căruia siropul începu să-i bolborosească prin burticică şi sifonul să-l gîdile pe la nas, spuse că deocamdată lui nu-i mai este sete, aşa încît prietenii noştri o porniră mai departe.

Nu făcură decît cîţiva paşi şi se pomeniră în faţa cuştilor cu maimuţe, pe care le găsiră cele mai zglobii, mai vioaie şi mai amuzante dintre toate animalele pe care le văzuseră. Cuştile lor erau pline de scări, de prăjini, de leagăne şi de trapeze. Maimuţele se căţărau toată vremea pe prăjini, se dădeau în leagăn ori se urcau pe scări, prinzîndu-se sprinten cu cele patru labe şi chiar cu coada. Una dintre maimuţe găsise pe undeva prin cuşcă o oglinjoară şi se tot sucea cu ea încolo şi-ncoace, fără s-o mai lase nicio clipă din mînă. Unde mai pui că, oglindindu-se, se schimonosea aşa de tare, încît oricine ar fi privit-o nu şi-ar fi putut dtăpîni rîsul.

Habarnam făcu mare haz şi spuse că maimuţa seamănă leit cu Împestriţatu.

— Ba nu seamănă de loc, se supără Împestriţatu. Ce, eu am coadă?

Atunci se luară amîndoi la ceartă, pînă cînd Împestriţatu îşi ieşi din fire.

— Am să-i spun chiar acum Bumbiţei că tu ai prefăcut un pitic în măgar, zise el.

— Atîta-ţi trebuie! Mi-ai promis că ai să taci, şopti Habarnam ameninţîndu-l pe Împestriţatu cu Pumnul.

— Mai încet, mai încet! Mă mir că nu vă e ruşine! se revoltă Bumbiţa. Or să rîdă şi maimuţele de voi. Să plecăm mai bine.

— Iaca, eu nu mă mişc din locul ăsta, zise Împestriţatu supărat.

— Ai de gînd să rămîi aici pînă seara şi să admiri maimuţele? întrebă Bumbiţa. Nu uita că trebuie să mai vedem elefantul.

Peste cîteva clipe, prietenii noştri mergeau pe cărarea care îi ducea spre cuşca elefantului.

Deodată dădură peste un ţarc de lemn în spatele căruia stătea un măgar cenuşiu, cu urechile lungi ca toţi măgarii şi cu ochii mari, parcă nespus de trişti. Animalul dădea din cap a jale, părînd că se gîndeşte la ceva. De cum îl zări, Împestriţatu pufni în rîs şi îl trase pe Habarnam de mînecă.

— Uite-l pe măgarul tău, şopti el.

— Sst! Taci odată! răspunse Habarnam tot pe şoptite. Ţine-ţi gura! Ai înţeles?

— Ce v-aţi apucat iar să sîsîiţi acolo ca doi gînsaci? întrebă Bumbiţa.

— Nu sîsîim, răspunse Împestriţatu. Am spus numai că ăsta o fi, pesemne, măgarul despre care au scris toate ziarele.

După ce se uitară la măgar, drumeţii noştri porniră mai departe şi peste cîteva clipe fură aproape de ţarcul elefanţilor. Ca să ajungă în faţa cuştii, se arăta a nu fi tocmai uşor, pentru că se adunase acolo o grămadă de pitici.

Bumbiţa nu stătu mult pe gînduri şi-şi făcu drum prin mulţime, iar Împestriţatu o urmă.

De cum rămase singur, Habarnam se grăbi să dea o fugă înapoi, pînă la locul unde văzuse măgarul.

Îl găsi pe urechiat aşa cum îl lăsase; în clipa aceea, tocmai se apropia de portiţă.

Habarnam se uită în jurul lui, ca să se încredinţeze că nu-l vede nimeni, apoi scoase din sîn bagheta magică, o răsuci şi zise:

— Doresc ca acest măgar să se transforme în pitic!

Nici nu apucă să-şi termine bine vorba, că măgarul se şi ridică pe picioarele dinapoi, îşi îndreptă spatele ce să vezi? După portiţă nu se mai afla nici urmă de măgar. În locul lui apăruse un pitic ca toţi piticii. Prichindelul purta un veston verde, fără coadă, cu mîneci înguste bine strînse pe mînă, şi pantaloni largi, galbeni-verzui. Avea pe cap o beretă frumoasă, de un albastru închis, cu picăţele portocalii, pe vîrful căreia se ridica un ciucuraş tot de culoarea portocalelor. De sub beretă îi aluneca pe frunte un moţ care îi ajungea pînă spre sprîncene.

Noul pitic privi spre Habarnam, cu gîndul, parcă, în altă parte.

Apoi strănută, strîmbă din nas şi-şi trecu pumnul peste el. Pumnii îi avea destul de mari, dar nasul lui stropit cu pistrui era mititel cît un năsturaş.

După toate astea, prichindelul deschise portiţa cu piciorul şi ieşi din ţarc, apoi se întoarse casă-lmaipriveascăo dată pe Habarnam. Atunci ochii lui mititei sclipiră ca nişte mărgeluşe, iar gura, şi aşa mult prea mare, se lungi într-un zîmbet pînă la urechi. Răsplătindu-l pe Habarnam cu un asemenea zîmbet, fostul măgar îşi băgă mîinile în buzunarele pantalonilor şi îşi văzu de drum. Habarnam îl urmări multă vreme cu privirea. Parcă i se luase o piatră de pe inimă. Pînă şi glasul conştiinţei, care nu-l slăbise pînă atunci toată vremea, îi dădu pace. Fugi deci fericit să-şi caute prietenii.

În lipsa lui Habarnam, Bumbiţa izbutise să ajungă foarte aproape de cuşca elefantului, de aceea putu să se uite la el bine. Mare îi fu mirarea cînd văzu cît de uriaş este. Mai mult decît orice însă o minună trompa lui lungă, cu care putea să apuce tot ce i se dădea, de parcă ar fi apucat cu mîna. În schimb Împestriţatul, căruia îi era frică să se apropie prea tare de cuşcă, rămase mai pe la spate, uitîndu-se la elefant peste umerii altora. Aşa se face că nu apucă să zărească decît ceafa animalului, cu urechile late atîrnînd de o parte şi de alta a capului. Încredinţat că văzuse tot ce se putea vedea, Împestriţatu ieşi din mulţimea adunată în faţa cuştii.

Tocmai atunci sosi şi Habarnam.

— Ei, ai văzut elefantul? întrebă el.

— L-am văzut. Ce mare lucru? răspunse Împestriţatu, făcînd un gest de dispreţ. Toată lumea spune că elefantul aşa, că elefantul pe dincolo, dar cînd ai căuta, n-ai ce să vezi! Doar urechile sînt de el!

— Pe unde mi-ai fost, Habarnam? se răsti Bumbiţa, care se ivi din gloată. De ce n-ai venit şi tu să vezi elefantul?

— Ce era să văd, nişte urechi? zise Habarnam. Mai bine ne-am duce să mai bem cîte un sirop.

— Bună idee! se bucură Împestriţatu. Şi mie, nu ştiu de ce, mi s-a făcut iar sete.

Dar Bumbiţa nu primi invitaţia.

— Puteţi să vă duceţi singuri, eu vă aştept aici pe bancă, zise ea şi, ajungînd în dreptul unei bănci care se afla la marginea cărării, se aşeză.

Habarnam şi Împestriţatu porniră înapoi spre chioşcul cu răcoritoare.

— Ştii, Împestriţatule, că am şi prefăcut măgarul în pitic, se lăudă Habarnam pe drum.

— O! exclamă Împestriţatu. Aşa vasăzică! Am băgat eu de seamă că ai fugit de lîngă noi, dar nu bănuiam încotro ai luat-o.

Tot vorbind aşa, se pomeniră iarăşi lîngă ţarcul cu pricina, iar Împestriţatu zări în spatele portiţii un măgar.

— Bine l-ai mai prefăcut, n-am ce spune - rîse el, văd că s-a şi întors.

— Cine s-a întors? se miră Habarnam.

— Nimeni altul decît măgarul tău! îl lămuri Împestriţatu.

— Ah! Cum ai ajuns aici? îi strigă Habarnam măgarului, care stătea cu capul plecat şi se mărginea să clipească leneş din ochi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. „Nu se poate ca piticul acela să se fi prefăcut iar în măgar”. Ascultă, Împestriţatule! Dacă ăsta e altul?

— Exact! pricepu Împestriţatu. Ăsta trebuie să fie alt măgar. Pe semne că de-abia acum a ieşit din şopron.

— Bine că l-am văzut, spuse Habarnam. Poate că tocmai ăsta e măgarul care ne trebuie, şi nu celălalt.

— Ai dreptate! aprobă Împestriţatu. S-ar putea ca ăsta să fie ăla, şi ălălalt să nu fie ăla, sau invers: ălălalt să fie ăla, şi ăsta să nu fie ăla.

— Stai puţin - îl întrerupse Habarnam - că eu încep să mă încurc cu atîţia măgari. Mai bine îl prefac şi pe ăsta în pitic.

— Minunat! spuse Împestriţatu, care de-abia aştepta să vadă cum se poate preface un măgar în pitic.

Fără să mai stea pe gînduri, Habarnam răsuci bacheta şi zise:

— Doresc ca şi acest măgar să se prefacă în pitic!

Nici nu apucară Habarnam şi Împestriţatu să clipească din ochi, că şi văzură în locul măgarului un pitic.Acest al doilea pitic purta, întocmai ca şi primul, un veston scurt, cu mînecile strimte, şi o beretă cu ciucuraş în vîrf; dar haina nu era verde, ci de un roşu aprins, iar bereta în culoarea cerului şi cu picăţele albe. Numai pantalonii îi avea la fel de largi ca şi ai primului şi tot galbeni-verzui.

Pînă şi la faţă semănau: aceiaşi ochi mici şi negri, acelaşi moţ căzut pe frunte, aceeaşi gură cu buza de sus nepotrivit de mare, acelaşi năsuc pistruiat. O singură deosebire era între ei: la primul, doar năsucul era pistruiat, pe cînd la al doilea - şi obrazul.

Privind nedumerit în jur, piticul îşi încreţi o clipă nasul lui pistruiat şi, fără să strănute ori să se strîmbe, dădu din cap. Nu se uită nici la Habarnam, nici la Împestriţatu, deschise doar portiţa, ieşi şi pe-aci ţi-e drumul!

Această ciudată prefacere îl înmărmuri pe Împestriţatu în aşa măsură încît îi pieri graiul şi abia după ce piticul nu se mai văzu izbuti să întrebe:

— Ăsta e?

— Cine să fie? se miră Habarnam, neînţelegînd întrebarea.

— Ei, cine! exclamă Împestriţatu. Piticul pe care l-ai prefăcut tu în măgar.

— Da, naiba îl ştie! rosti Habarnam ridicînd mîinile în sus. Parcă mai ţin minte cum arăta? Lasă, nu-i nimic, unul din doi trebuie să fie. Ia stai! strigă el deodată. Asta ce-o mai fi?

— Nemaipomenit, încă un măgar! se minună Împestriţatu văzînd capul prelung care se ivi în uşa deschisă a şopronului.

— Nu mi-au fost de-ajuns doi! se plînse Habarnam. Acum sînt nevoit să mai prefac unul.

— Aşteaptă puţin, spuse Împestriţatu. Cred că ăsta e cal, nu măgar.

— Aş, de unde! făcu Habarnam. Caii sînt mult mai mari.

— Da, s-ar putea să ai dreptate,aprobă Împestriţatu. Pe de o parte pare a fi cal, pe de alta măgar. Trebuie să fie un măgar mare: atîta tot.

— Ei, dă-i încolo! N-am timp să-mi pierd vremea cu ei! zise Habarnam. Îl prefac - şi gata. La urma urmelor are să fie pe lumea asta un pitic în plus!

Pe cînd vorbeau ei aşa, măgarul părăsi şopronul şi veni drept spre portiţă. Atunci Habarnam scoase bagheta magică şi se grăbi s-o răsucească chiar sub nasul măgarului.

— Doresc ca şi acest măgar să se prefacă în pitic! zise el închizînd ochii şi, cum îi deschise, văzu în locul măgarului un pitic. Al treilea fost măgar semăna leit cu ceilalţi doi: avea şi el buza de sus la fel de mare, dar era oleacă mai înalt, iar la el, pistruii nu se găseau numai pe nas şi pe obraz, ci peste tot, întinzîndu-se pînă şi pe frunte şi pe mîini. De cum ajunse în faţa ţarcului, acesta se uită ţintă la Habarnam şi-l întrebă aspru:

— Unde sînt Bălţatu şi Zvăpăiatu?

— Care Bălţatu şi care Zvăpăiatu? se sperie Habarnam.

— Ei, cei doi măgari, zise noul pitic. Nu cumva vrei să spui că nu i-ai văzut?

— Sigur, nu i-am văzut, îngînă Habarnam zăpăcindu-se cu totul.

— De ce minţi? ţipă piticul cît putu de tare. Vrei una după ceafă ?

— Cum după ceafă? întrebă Habarnam, fără să priceapă ameninţarea.

— Uite-aşa! glăsui piticul şi, întinzînd deasupra ţarcului mîna lui pistruiată, îl lovi pe Habarnam atît de zdravăn peste ceafă, încît prietenul nostru fu cît pe-aci să cadă din picioare.

— Aha! strigă Habarnam. Asta este! Cauţi pricină de bătaie! Lasă că te potolesc eu!

— Ce-ai spus? întrebă piticul. Să vedem care pe care, şi ieşi după portiţă.

Fără să mai aştepte răfuiala, Habarnam o luă la picior. Împestriţatu după el. Fugeau amîndoi printre cuştile animalelor cu iuţeala unor meteori, iar în urma lor gonea noul pitic, bocănind zgomotos şi tropăind ca un cal. Nu se ştie cu ce s-ar fi terminat toate astea dacă nu s-ar fi întîmplat ca, în toiul vitezei, piticul să se împiedice de o rădăcină şi să se rostogolească. Odată ridicat în picioare nu mai avu chef să fugă; se lăsă păgubaş, fiindcă văzu că Habarnam şi Împestriţatu se îndepărtaseră prea mult ca să-i mai poată ajunge.

— Îţi arăt eu ţie! se mărgini el să zbiere cît putu de tare. Ne mai întîlnim noi şi altădată! Să vezi tu ce păţeşti!

Pe urmă mai ameninţă o dată cu Pumnul, apoi îşi vîrî mîinile în buzunarele pantalonilor lui largi, galbeni-verzui, şi o porni înainte pe cărare.

Văzînd că pericolul a trecut, Habarnam şi Împestriţatu o luară înapoi spre Bumbiţa.

— Pe unde mi-aţi umblat atît? îi întîmpină ea supărată. Mă pregăteam să pornesc în căutarea voastră.

— Păi, să vezi ce s-a întîmplat, începu Habarnam. Ne-a fugărit un măgar nebun.

— Un măgar nebun?! se miră Bumbiţa. Şi cum a ajuns să vă fugărească?

— Îţi povestesc eu altădată, răspunse Habarnam.

— Ei asta-i! De ce altă dată? se supără Bumbiţa. Mie acum să-mi povesteşti.

Habarnam nu mai avu ce face şi trebui să mărturisească totul: cum l-a prefăcut pe Foicel în măgar şi ce i s-a mai întîmplat pe urmă din pricina asta.

— Vezi, Habarnam, ce rău eşti? spuse Bumbiţa după ce ascultă pînă la capăt. De asta ai căpătat tu bagheta magică, pentru ca să prefaci piticii în măgari?

— Zău că nu sînt rău, rosti Habarnam. Dacă ai şti cît de mult m-a mustrat conştiinţa pentru Foicel şi Buchiţa! Zi şi noapte m-am perpelit.

Crede-mă. Acuma n-ai de ce să mai fi supărată! Totul s-a terminat cu bine! Sînt sigur că în clipa asta Foicel se şi află lîngă prietena lui.

— Bine cel puţin că am apucat să citim prin ziare unde poate fi găsit Foicel, mai zise Bumbiţa.